justice

sa fii parasit e deja un iad in sine. o suferinta limita care te invecineaza brusc cu des-fiintarea. sa fii parasit insa – fara sa ti se spuna – e ducerea dincolo de limita, e iadul dincolo de iad. ideea ca nu meriti nici macar atat cat sa ti se spuna ca esti left behind e covarsitoare. sa fii parasit, printr-o punere in discurs a finalului, e un fapt coplesitor dar datator de closure. sa fii parasit insa prin intoarcerea spatelui si prin absenta oricarei naratiuni e ca si cum esti ingropat de viu. ca si cum ai inversa ordinea fireasca a lucrurilor (i.e. constatarea si declararea decesului si apoi ingroparea). esti inca viu si te trezesti cu lopeti de pamant peste tine. intrandu-ti in gura, in nari, acoperindu-ti fata. nisip zgrunturos sfartecandu-ti retina . pamant salciu inecandu-ti strigatul. sus e indiferenta. unii incep chiar sa se simta mai bine cu ei insisi.  trauma ingroparii de viu,  nejelit,  fara impartasania unui ramas bun, fara ritualul petrecerii de catre cei vii dincolo, e de nedepasit. astepti in zadar mijirea unei closure care nu are cum sa vina. astepti la nesfarsit sfarsitul…

copil fiind nu era gand mai inspaimantator decat acela de a fi ingropat de viu. gand aproape inconceptibil, greu de dus pana la capat fara sa simti proximitatea nebuniei. spaima alimentata de babele satului, in suetele care aveau loc in fiecare noapte la raspantia ulitelor, povestind frenetic despre strigoi si varii epifanii dracesti. imaginea trezirii intr-un corset de lemn in care descoperi ca ai fost aruncat m-a insotit pana tarziu in viata adulta. destinul insa precum bine stim (mai ales cei care nu mai credem in el) are prostul obicei sa ne aduca in viata exact lucrurile de care ne temem cel mai mult. alas. de cand a plecat am visat de doua ori haul care cade peste mine. tonele de pamant care te reduc la tacere. mana care pipaie peretii de neinteles. intunericul dens. neintelegand ce este, la limita ce esti, cine esti. momentul teribil cand intelegi. inclestarea si scrasnitul dintilor. iadul. strigatul neomenesc in somn cautand trezirea.

poate parea nedrept si cinic, pentru ca nu vreau sa duc in derizoriu grozavia a ceea ce s-a intamplat. dar ii invidiez pe cei ingropati dupa datina. obiectivati de o multime de priviri. eu sunt ingropat si nici un chip nu ma priveste. nici o privire, nici o fata atintita spre mine. unul ingropat de vii. celalalt ingropat de viu. poate ca s-a facut, fie si macar putin, dreptate.

cosmar

vis aiuritor. Avraam si Isac urcand muntele Moria. zeul isi ceruse obolul credintei iar Avraam nu-I chestionase vointa. nu intelegea cum acelasi Dumnezeu care interzisese sacrificiile umane ii cerea acum sa-i aduca prinos propriul fiu insa credea ca in cele din urma totul o sa fie bine. poate ca o voce din cer o sa-i ceara sa se opreasca in ultima secunda . sau poate ca Dumnezeu o sa-i readuca fiul la viata imediat ce acesta s-ar fi stins. cand si cand picuri de sudoare cadeau de pe fruntea lui Avraam pe mainile strans legate ale lui Isac. ajuns in varful muntelui isi asezase fiul pe stanca cea mai inalta, asa cum ii poruncise Dumnezeu, si-l stranse la piept ca un smintit. plansul in hohote al lui Isac ii facea patriarhului misiunea infinit mai grea dar nu-l induplecase catusi de putin. stia prea bine ca intr-o situatie limita credinta presupunea suspendarea logicii neputincioase si era hotarat sa duca jertfa pana la capat. isi sterse lacrimile cu podul palmei, isi apuca fiul de umeri si se uita adanc in ochii lui ca si cand i-ar fi spus « ai incredere in mine ». scoase de sub haina groasa un cutit cu lama lata, folosit la sacrificarea mieilor, si-l indrepta tremurand spre gatul lui Isac. ingana o ultima rugaciune uitandu-se spre cer, trase adanc aer in piept si aplecandu-se usor imi spuse soptit la ureche « n-am ce sa fac, pui ».

cerul amutise. golit de zei. mainii ucigase nu i se impotrivise nici un inger. timpul resurectiei nu sosise nici el. venele galgaind de sange n-au opus nici o rezistenta. zac intr-o balta de sange cu ochii larg deschisi catre cel care m-a ucis. ai incredere in mine. ai incredere in mine. un zgomot infundat se aude dinspre vaile largi ale Gerizimului. ca un tunet tacut. sau ca un ceas desteptator ragusit. pleopele mi se zbat a trezie in timp ce Avraam rataceste-n pustiu cu un les in brate. asteptand inutil un miracol. ma trezesc. fara suflare.

 

 

closure

( deschiderea parantezei… EA vs. EL
1. termenul de inceput al cezurii: acum patru ani , la o luna doua dupa ce ne-am cunoscut ma prinde de umeri, se uita in ochii mei pierdut, asa cum face ori de cate ori intra in transa marturisirilor, si imi spune “… vreau sa stii un lucru pe care sa nu-l uiti niciodata…. daca nu era EA, tu esti cEL cu care as vrea sa fiu… “
2. termenul mediu al cezurii…. cezura propriu-zisa… dragostea… patru ani de iubire crescanda….
3. termenul de inchidere a cezurii: dupa patru ani, reiterare discutie, inventariere cezura pasionala, prins de umeri, privit lacrimos in ochi, consemnarea progresului:
EU: “… spune-mi ceva, daca maine … prin absurd… cu titlu de ipoteza … EA ar dispare… tu crezi ca ai fi cu mine?…”
EL: (coborand privirea) “…NU…….. Te iubesc…”
inchiderea parantezei… EL & EL )
~ the end ~

the eleventh commandment

Thou shall never take for granted. 

limbaje

copil fiind ma indragostisem de fata profesoarei de matematica , cea mai desteapta fata din scoala. si pentru ca matematica parea singurul limbaj prin care puteam sa ajung la ea, am sfarsit, previzibil , prin a petrece ore in sir studiind meticulos despre fractii, monoame, polinoame, radicali, ecuatii, inecuatii, multimi etc intr-o incercare disperata de a-i spune ca exist. bineinteles ca mi-a fost mai usor sa intru in gratiile lui Pitagora (no wonder, huh?!) decat in ale domnisoarei care a continuat nestingherita sa ma ignore ca si inainte de convertirea mea intru aritmetici.acum mai bine de zece ani ma indragosteam de un orb. am invatat Braille ca sa-i pot spune te iubesc intr-un limbaj pe care palma lui il intelesese oricum mangaindu-mi torsul. am sfarsit prin a citi si scrie cu buricele degetelor lucruri care nu pot fi spuse cu voce tare, lucruri pe care n-as indrazni sa le pun pe hartie.

acum sapte ani m-am indragostit de un American. i-am invatat limba ca sa-i pot spune ceea ce ochii mei stiau oricum sa o faca cu mult mai bine. am sfarsit prin a afla ca, in mod paradoxal, pe masura ce creste spusul in acceasi masura creste nespusul. you can’t win for it’s a non-win situation, as he would have put it.
recapituland, nu pot sa nu observ ca intotdeauna, eu sunt cel care ma stramut in limbajul celuilalt. n-am intalnit inca pe nimeni care sa mi se adreseze in limbajul meu propriu. care sa ma iubeasca intratat incat sa suporte discomfortul unei comotii lingvistice. care sa ma invete pe de rost. pe dinauntru.
trist.
trist precum o carte (sortita sa ramana vesnic) necitita.

the core

primul moare entuziasmul. dupa care constati ca n-a mai ramas nimic de murit  in tine.

intre

exista o iesire triumfala dintr-o poveste. cand sfarsitul unei povesti este inceputul alteia. cand continuumul vietii & iubirii este astfel asigurat . ca si cand iesind dintr-o camera intri in alta in alta in alta in alta. fara sa ajungi vreodata la capatul zidit si neferestruit al lumii. exista o iesire triumfala din "camera" in care m-am instalat cu nerusinare precum o nevasta legitima, cu drepturi depline.
 
inlocuirea. 

dez-amagire

propriu iubirii e ca instaleaza in tine poncife precare. cum ca, de exemplu, n-am putea trai fara cel iubit. putem. cu totii (stim ca) supravietuim iubirilor noastre. imputinati poate, injumatatiti, dar in viata. alt poncif fraudulos e ca viata noastra n-ar avea sens fara cel iubit. frauda evidenta cand viata n-are sens nonentheless. si chiar daca are un sens atribuit, e oricum de dinainte sau dedupa el.

ce n-ai voie sa faci totusi e sa dai la o parte valul si sa demasti iluzia. daca n-ai nevoie de frumusetea iubirii si vrei sa fii un iluminat vidya maya atunci poti refuza dintru inceput jocul amagirii care e iubirea. am pacatuit deunazi impotriva ei intrebandu-l daca nu simte haul, golul de dincolo de val. si in loc sa ma minta – din preaplinul iubirii – mi-a confirmat constatarea.

"la dracu cu iubirea asta". un cinic intr-o poveste de dragoste e deja mai mult decat pot suporta zeii. doi cinici e o contradictie in termeni.

test

http://rezerve.weblog.ro/photoblog

tori

just heard of her  

inconceivable

rationament contrafactual. anulezi mental evenimentele din trecut incercand sa conturezi prezenturi/viitoruri posibile. cum ar fi (fost) daca. incerc sa-mi inchipui cum ar fi viata mea fara el. cum ar fi aratat ultimii mei doi ani daca nu l-as fi intalnit. si, curios lucru pentru cineva exersat in exercitii contrafactuale, nu reusesc sa-mi supun mintea unui test atat de simplu. pur si simplu, de data asta, refuza sa accepte ideea. ca si cum, anulandu-l pe el ma anulez automat pe mine insumi. ca si cum gandirea ar incerca sa gandeasca ne-ganditul. non- distinctie intre obiectul gandirii si subiectul ei. vid. pustiu. inconceptibil. care din noi l-a nascocit pe celalalt? 

2 in 1

trebuie sa traiesti sau profesezi, ca si el, in proximitatea mortii ca sa-i intelegi resorturile intime. sa intelegi ceva din indarjirea cu care vrea sa inghesuie cat mai mult in scurtimea timpului. sa intelegi ceva din nerabdarea de a-si trai incarnarile succesiv. a trai doua vieti simultan , intr-o singura viata vine dintr-un sentiment al urgentei pe care numai cei care au un negot constant, zilnic cu Moartea il pot intelege…

oximoron

orice iubire imparte viata in cezuri. intr-un inainte si intr-un dupa. imi place sa cred ca suntem, pe interior, precum copacii. cate iubiri, impartasite sau nu, tot atatea cezuri pe care le strangem si purtam succesiv in lume. o cezura in interiorul altei cezuri in interiorul altei cezuri in interiorul.

ce-i scapa iubitului meu e cum fericirea insasi poate creea comotii, disrupturi in continuumul unei identitati. ca si fericirea poate fi o trauma daca dizloca. ca sunt lucruri dupa a caror ocurenta nu mai poti fi la fel. ca, precum bine intuise Cioran, ar trebui sa purtam alt nume. ce-i scapa iubitului meu e ca inainte de a fi fost o calatorie in afara a fost o calatorie inauntru. ca inca ratacesc negasind drumul inapoi spre cezura dinainte de noi. ca, paradoxal, motivul pentru care merg inainte e acelasi pentru care merg inapoi – era mai bine inainte…

Europe

once I got back I was asked what was the thing that I liked most troughout Europe. to their disapointment it was not its beautiful places. it was him . I just couldn’t take my eyes off him.
 
venice

re-gasire

am avut dintotdeauna sentimentul ca astept pe cineva. ca sunt aruncat in viata asta cu scopul bine definit de a-l intalni. ca viata e la urma urmei un sir nesfarsit de aproximari. cautandu-l in toti ceilalti pe care se intampla sa-i iubesti along the way. aproximandu-l pana cand il vei gasi pe cel fara rest. pe cel care te intregeste. mitul disrupturii in illo tempore mi-a legitimat intotdeauna asteptarile ( ridicol ) mesianice. poate de aceea nu ma simt niciunde mai complet ca in bratele lui. poate de aceea cand imi petrec noaptea cu el nu-i dau niciodata drumul din bratele mele. sufletul meu se simte acasa. si-a regasit jumatatea.

captures: i-Pod-izand suflete

desi constient de indecenta gestului meu n-am rezistat tentatiei captio digitalizante. dormea prea frumos, zambitor, cu o mana ratacita pe abdomenul meu, in timp ce respira usor cu gura intredeschisa. i-am inregistrat respiratia pret de doua minute , cu sentimentul absurd ca fur ceva necuvenit sau ca profanez un templu sacru. precum vechii indieni terifiati la gandul ca odata fotografiati sufletul devine captiv peliculei fotografice. inca nu i-am spus ca am luat o parte din el pentru totdeauna cu mine. ca i-am capturat o bucata de suflet fara sa-i cer permisiunea. ca-l ascult de atunci zeci de minute in sir, cand dorul de el ma copleseste. ca-mi potrivesc suflul dupa al lui si ca respiram impreuna in acelasi ritm. trup si suflet. trup si suflet. trup si suflet. pana cand ultima suflare ne va parasi .
 
***********
 
“Si a suflat Dumnezeu în fata lui suflare de viata si s-a facut omul suflet viu.”
(Geneza 2:7)

gratuitati

ce nu stiu norocosii despre gratuitati este ca ele nu exista. zeii nu ofera daruri gratuit si neconditionat . daca nu stii sa apreciezi darul ti-l va lua inapoi. as simple as that.

parodia iubirii

in opinia iubitului meu Shakespeare a fost un mare idiot. ” Romeo si Julieta ” nu e nici pe departe un transfer in naratiune a unei realitati profunde (i.e. doi tineri care, indragostindu-se, devin totul unul pentru celalalt la nivel emotional). dupa el povestea nu respecta canoanele moralitatii post-datorie (apud Gilles Lipovesky). cei doi s-ar fi indragostit intradevar nebuneste unul de celalalt insa cam aici se opreste si asemanarea cu versiunea clasicizata. in fapt, Julieta il (sur)prinde pe Romeo masturbandu-se in fata webcamurilor altor domnite justificandu-se ca “ce vrei draga, nu mi-am propus niciodata sa fiu un sfant“. sofism renascentist de menestrel certat cu logica inimii. nici Julieta se pare ca nu candideaza la beatificare . isi da ochii peste cap in biroul oval al Capuletilor dar e precauta “sexually corectness”. trabucul intra intra dar numai pana la punctul in care sa nu treaca din registrul legitim (???) al flirtului in cel al coitului. si uite asa, in fiecare seara, impacata ca a avut doar o relatie “inappropriate” cu puterea se intoarce fericita in bratele adoratului Romeo. pe care-l iubeste ca pe ochii din cap. zau.

(e de prisos sa mentionez ca dupa parerea lui piesa s-ar intitula “Romeo, Julieta si Ceilalti”. si bineinteles ca  nimeni n-ar apuca sa se mai sinucida. poate doar ceilalti. sau poate autorul…)

cocoon

that’s the word. we wrap ourselves in each other’s love. we are cocooning. I keep looking at him and I just cannot get enough. he’s in my arms, cuddling up against my naked body. so flushed with excitement and pleasure. so happy with my love. so overhelmed by his own feelings towards me. he’s like a foetus growing peacefully in the womb. in the paradisiac amniotic liquid of my love. I just hope we won’t leave the pupal stage or we won’t be brought forth by birth so soon …
 
*******************
 
“He slides inside / Half awake , half asleep / We faint back / Into sleephood / When I wake up / The second time / In his arms / Gorgeousness / He’s still inside me”

“The cocoon surrounds you / Embraces all / So you can sleep / Foetus-style” ( Bjork )

 

best Xmas ever

hai sa ne aruncam de pe blog

i-am citit mai intai insemnarile zilnice de aici intrigat de fobia lui pentru punctul pe care nu-l folosea niciodata speriat de sfarsituri de golul de fiinta de nespusul de dupa punct ochii mei cautau mereu un liman unde sa-si traga sufletul un capat care sa dea sens alergarii dadeam pagini intruna din el si nu se mai sfarsea niciodata revarsat peste marginea fiintei lui de hartie ocean de cuvinte avusese un frate geaman care murise innecandu-se sub ochii lui cand avea noua ani juca feste destinului acum Seherezada fara punctuatie poveste in poveste in poveste in poveste in poveste in poveste sfarsitul meu nu se mai sfarseste mi-a spus prima data cand l-am intalnit semeni uimitor cu fratele meu si radea frumos cu ochii aia tristi ne-am povestit fara rest in doua ore ne prosteam facandu-ne frati de cruce ne-am lins ranile unul altuia ras plans harjonit batut cu pernele disperati parca sa recuperam timpul cat nu ne cunoscusem ne-am facut juraminte solemne sa ne sinucidem impreuna inventariind cele mai traznite modalitati de sinucidere hai sa ne aruncam de pe blog imi spune hai sa o facem chiar acum sa ne oprim din povestit din iubit din supurat rani din tortura prin speranta din amintiri care nu mor din luatulmereudelacapat din marea asta care se inneaca in mine in fiecare seara lasa-ma sa te tin gol in bratele mele inainte sa ne sinucidem noaptea asta o sa ma gandesc ca esti fratele meu o sa te salvez de data asta o sa vezi o sa vezi tu o sa vezi tu o sa vezi tu m-am antrenat serios in fiecare zi ce bine ca te-ai intors ce bine e sa te tin in bratele mele iar de ce fugi de ce-mi spui ca nu esti fratele meu de ce-mi spui rautati de ce vrei sa pleci de ce aluneci iar din bratele mele de ce ma ranesti de ce fugi de mine de ce de ce de ce n-am mai auzit de el timp de vreo saptamana cand mi-am facut curaj sa-l sun iar sperand ca e mai bine mi-a raspuns strident o matusa crizata cum ca nu mai e si sa ne ia dracul pe toti ce anume nu inteleg din ca nu mai e nu mai e si gata plecase sfarsise se aruncase pusese in sfarsit punct

viciul sfinteniei

1. darul sfinteniei este un dar otravit . sfarsesti inevitabil prin a impune Celuilalt exigenta la care tu te-ai supus de buna voie. nu e de mirare ca nu exista sfinti toleranti. odata ce te crezi in posesia unui adevar esti pierdut. te inrolezi inevitabil intr-un razboi surd impotriva celor care nu cred in adevarul tau. razboi in care nu exista invingatori ci numai invinsi. cel mai mic grad de sfintenie atins se va razbuna nemilos. orice victorie repurtata impotriva unei ispite se va intoarce ca un bumerang impotriva victoriosului. “daca eu pot atunci toti trebuie“, iata sofismul care-ti va rezuma existenta pentru restul vietii tale. nu-ti vei ierta niciodata gresitii pentru ca nu le vei avea niciodata slabiciunile. sfintenia, ma tem, este o povara pe care omul nu  o poate purta fara a se distruge pe sine si pe cei din jurul sau laolalta. exista un verset curios in Vechiul Testament in care Dumnezeu spune paradoxal “Nu fiti prea sfinti!”. stia foarte bine ca “nu ajunge sa ai criteriile zeului, trebuie sa ii ai si faptura” (HRP). creatia Lui are un viciu de constructie. nu suporta inaltimile. aerul rarefiat al muntelui Tabor e destinat ingerilor nu muritorilor de rand. omul pana si instalat in sfintenie reitereaza povestea Caderii.

2. daca parcursul tau spre sfintenie e autentic exista o ispita teribila careia trebuie sa-i faci fata. vei fi ispitit sa refaci echilibrul pierdut transformandu-te din judecator in judecat. pentru ca nimic nu te poate opri mai bine din cruciada adevarului tau decat sentimentul propriei vinovatii. solutia e sa pacatuiesti. sa stergi astfel distinctia dintre tine si Celalalt. pacatul devine astfel cea mai eficienta cale sa refaci legatura pierduta cu el. daca nu poti inceta sa crezi in adevarul tau poti totusi sa traiesti impotriva-i. poti sa-l tradezi, sa pacatuiesti impotriva lui. si odata devenit una cu ceilalti, indistinct, judecata Celuilalt e suspendata . toata lumea poate zambi fericita atunci. ati mai ucis un sfant.

3. insemnari dedicate celor care m-au ucis. si celor care se vor intreba cum am ajuns sa ma prostituez.

***********
“Sa nu fii zeu si sa judeci ca unul e o impostura deliterioasa.” (HRP)
 
“I give in to sin / Because you have to make this life liveable / I give in to sin / Because I like to practise what I preach…” ( Depeche Mode – Strange love)

subterane

in fiecare dimineata, in drum spre serviciu, am intalnire cu imi spun rugaciunea meticulos, cu constiinciozitatea unui copil. gest scandalos, intr-o lume secularizata si vaduvita de metanaratiuni. ca sa nu mai vorbesc de propria-mi apostazie careia nu-i gasesc inca vindecare. din nefericire, n-am incotro, l-am supt pe Dumnezeu odata cu laptele mamei, la o varsta la care nimeni nu-i poate opune rezistenta.

rugaciunea e bineinteles simplista daca nu caraghioasa – trec in revista pe cei dragi mie, inventariind de-a valma parinti, iubiti, pisici, frati, prieteni, verisori etc. trec responsabilitatea purtarii lor de grija in mainile Lui. semnam amandoi de predare / primire si astfel putem fiecare infrunta linistit ziua ce va sa vie. eu multumit ca am scapat de o povara peste puterile mele, El linistit ca are ce face peste zi si ca plictisul n-o sa-L doboare.

*****

azi dimineata ajung mai devreme la metrou, intrerupandu-mi astfel litaniile matinale. realizand intr-un tarziu culpa in care ma aflu incerc sa reiau sirul intrerupt inainte de vreme. fara succes insa. mi-e cu neputinta sa depasesc sentimentul irepresibil ca (???!!!) nu am semnal…. fuck, pana cand  nu o sa aibe acoperire planetara, m-am hotarat, nu mai merg cu metroul.

amurgul idolilor

astept cu o nerabdare crescanda momentul dez-vrajirii. momentul cand o sa-l vad prin ochii celorlalti. fara lentilele deformatoare ale pasiunii. cand o sa-mi para tern, obisnuit, simplist, banal pana la insolenta. cand o sa am revelatia poncifului pe care-l intrupeaza. cand n-o sa mai asociez unui gest pe care-l face excelenta. astept dezvrajirea precum mantuirea prin foc, promisa celor nevrednici dar care au gustat din har. astept, cum spune D, dezindragostirea…
******
“Dragostea isi dezvaluie nebunia prin refuzul de a accepta normalitatea inerenta a persoanei iubite. De aceea indragostitii par plicticosi celor din jur. Ce vad ei in persoana iubita, mai mult decat pur si simplu o alta fiinta omeneasca? Am incercat deseori sa impartasesc prietenilor entuziasmul meu pentru Chloe , prieteni cu care in trecut gasisem un teren comun in privinta filmelor, cartilor si politicii, dar care acum m-au privit cu nedumerirea laica a ateilor confruntati cu fervoarea mesianica. Dupa ce le spusesem prietenilor pentru a zecea oara povestile cu Chloe la curatatoria de haine sau Chloe si cu mine la cinema, sau cu Chloe si cu mine cumparand de mancare, aceste povesti fara intriga si cu si mai putina actiune, doar cu personajul central stand in mijlocul unei istorii aproape imobile, am fost obligat sa accept ca dragostea este o cautare singuratica, ce poate fi, in cel mai bun caz, inteleasa de o singura alta persoana, cea iubita.O linie foarte subtire desparte dragostea de fantezie, de o credinta fara legatura cu realitatea, o obsesie esentialmente intima, narcisistica. Evident, nu era nimic inerent adorabil in felul in care Chloe impacheta cumparaturile, dragostea este numai ceva ce hotarasem sa atribui gestului ei, un gest care ar fi putut fi interpretat foarte diferit de ceilalti aflati la coada la Safeway. O persoana nu e niciodata buna sau rea per se, ceea ce inseamna ca dragostea sau ura pentru ea trebuie sa se bazeze pe un element subiectiv si poate iluzionist . Mi-am amintit de felul in care intrebarea lui Will (“Ce gasesti la ea?”) facuse distinctia intre calitatile unei persoane si cele atribuite ei de catre cel care o iubeste. Pentru ca Will nu ma intrebase cine era Chloe (cum ar putea un indragostit sa fie atat de obiectiv?), ci ce vedeam eu la ea – o perceptie mult mai subiectiva si probabil mai indoielnica. In complexul oazei, calatorul insetat isi imagineaza ca vede apa, palmieri si umbra nu pentru ca ar avea dovezi, ci pentru ca are nevoie de toate acestea. Necesitatile disperate creeaza o halucinatie a solutiei lor: setea halucineaza apa, nevoia de dragoste halucineaza barbatul sau femeia ideala… “
 
(Alain de Botton – Eseuri de indragostit)

threesome

3riplu salt mortal . suspendat intre cei doi barbati pe care-i iubesc. mereu in between

ma iubeste, deci exist…

fiinta nu ne este un dat. suntem creati in permanenta de privirea Celuilalt. existam in masura in care contam pentru Ceilalti, in masura in care suntem iubiti, in masura in care existam pentru ei. existam in masura in care privirea Celuilalt se opreste si nu trece mai departe de noi. in masura in care-i suntem obstacol. in masura in care nu ne ocoleste. privirea lor e precum fasia de lumina care “creeaza” reveland obiectele din jur. nu este, bineinteles, o creatie in sine, lumina nefacand decat sa decupeze din intuneric forme care existau deja si care doar capata astfel sens. tot asa iubirea Celuilalt ne scoate din intunericul nefiintei, din indistinctul originar. “ma iubeste, deci exist“. silogism impovarator pentru care n-o sa-mi iert niciodata Zeii. sa fii la mana Lor, precum eroii antichitatii, nimic mai obisnuit. sa fii insa la (inde)mana unor muritori, sa astepti infrigurat ca Celalalt sa-ti confere existenta, nimic mai aiuritor. de aceea doare asa mult indiferenta celui iubit incat n-o preferam niciodata urii lor active. pentru ca urati macar existam in constiinta lor cat timp indiferenta lor ne refuza orice drept la existenta…

timp de trei saptamani cat a fost plecat m-am intrebat in ce masura exist pentru el. as fi putut sa mor de o mie de ori si el nici n-ar fi stiut. as putea fi ingropat deja, intr-un cimitir umed, hranind visele a sute de viermi si el n-ar sti ca timpul sa-si jeleasca cel mai bun prieten a trecut deja. satul de nefiinta m-am hotarat sa accept realitatea si sa NU EXIST. pariez ca nici n-o sa observe ca am plecat…
*****
No one’s picking up the phone / Guess it’s me and ME … ” ( Tori Amos – “Hei Jupiter”)
 
“Cine iti refuza iubirea iti refuza intreaga umanitate, adica dreptul la viata.” (HRP)

 

Penelope vs. Ulisi

obosit de rolul de Penelopa pe care mi-l rezerva mereu zeii. nu sunt niciodata Ulise. incep sa cred ca zarurile sunt masluite sau zeii se dedau cam multisor la ambrozia olimpiana. eh, macar acum inteleg perfect ce simt femeile maritate cu marinari . stiti, oamenii aceia care se intorc mereu si mereu la prima lor amanta -marea. barbatul de care m-am indragostit nu e marinar. e insurat . mai marinar de-atat
nu se poate… :)

it’s about time…

vine intotdeauna un moment cand e ridicol sa insisti. in a spera. in a iubi. in a astepta miracolul. finalmente in a respira. singurul lucru demn care iti mai ramane de facut e sa te retragi tacut din scena. sa-ti spui ultima replica si sa-ti conduci personajul in culise . sa te dai la o parte. it’s high time I moved on. it’s high time I stopped dwelling on you. let go … let go…

*****
 
“… let go, so let go / Jump in / Oh well, what you waiting for? / It’s alright / ‘Cause there’s beauty in the breakdown / So, let go, yeah let go / Just get in / Oh, it’s so amazing here / It’s all right / ‘Cause there’s beauty in the breakdown …” (Frou Frou – “Let go”)
 
“Sa traiesti inseamna in definitiv si a sti sa parasesti la timp. Faptura pe care o iubesti, cartea pe care o scrii, orice. Dar si viata.” (HRP)

invazii…

a iubi este a fi luat in posesie . ma simt locuit. posedat . dincolo de o anumita limita dragostea des-fiinteaza. sunt celalalt. locuit in permanenta de imaginea lui. brusc povestile cu aliens parazitand o gazda capata sens. sunt conectat in permanenta la “filmul” istoriei noastre. “derulez” mental fara inrerupere fiecare ora petrecuta impreuna ca o masina stricata. over and over. cum sa-l exorcizez fara sa ma (in fapt) sinucid? cum sa-l ucid in mine si sa-i supravietuiesc?
 
“Atata m-am gandit la tine ca nici nu mai sunt…” (Simona Popescu “Exuvii”)
 

exuvii

“Ai 12 ani si citesti o poezie din care nu intelegi mai nimic. Pare tragica. Si plangi. Citesti cu voce tare ca un actor si plangi, nu-i mare lucru. Stai in fata oglinzii, ridici ochii, te uiti la tine. Ai fata acoperita cu pudra , pleoapele albastre, buzele maro , obrajii fardati cu un rosu stins. Frumusetea ta n-are varsta ta. Reciti cu voce tare, cu pauze, tii o grisina in mana, ca pe o tigara. Citesti inainte, te impesioneaza ce spui pentru ca o spui tu acolo, in oglinda. Lasi cartea deoparte. Un clovn fardat, cu lacrimi pe obraz, se uita la tine. Copil patetic. Sentimentele imprumutate te intimideaza, iti dau apa la moara, le imiti asa de bine ca aproape ca suferi de durerea altcuiva. Te uiti cum plangi si plangi si mai tare. Lacrimile mele ma acopera, hohotul rezoneaza in cap si torace, coardele vocale vibreaza. Un mienuat prelung te face sa te topesti de mila pentru tine. De mila si de sila. Apoi te opresti brusc. Si nu mai intelegi nimic. ” (Simona Popescu – “Exuvii”)

romaneste

24 Noiembrie 2004
 
 ***********************************************
 
 

 

Acum un an jumatate ii scriam unui prieten bun, stramutat in Anglia, in marginea cutremurului nostru rasuflat… Imi exprimam nemultumirea ca nu se tinuse de cuvant si ca ne inselase asteptarile. Ca deh, vrem si noi, pe langa falitii nostri, tsunami-ul din Indonezia, tornadele din Oklahoma si rapitii din tarile occidentale … O data cu rapirea jurnalistilor insa, uite ca romanul nostru s-a “ambetat” iar, simtindu-se intrat in randul natiunilor occidentale. Pana si Basescu era sa-si piarda simtul masurii la Bruxelles si sa abereze glorios pe tema contributiei noastre la lupta impotriva terorismului . Numai ca, intr-un final … stupoare… se pare ca nici asta nu i-a reusit romanului. Pana si rapirea asta (subiect de altfel serios) s-a dovedit a fi o farsa, pe cat de neaosa pe atat de stupida. Suntem parca blestemati. Noua nu ne reusesc nici dezastrele… Ce ratare mai mare poate fi decat asta? 

“Mare tevatura pe seama cutremurului nostru NEdus pana la capat, NEputincios, NEdevastator. De vreo doi ani de zile obsesia mesianica a unui cutremur nimicitor tine pagina intai a ziarelor si romanul cu sufletul la gura. Privim hipnotizati tuca-showuri de noapte pe unde se preumbla Casandre prevestitoare de nenorociri. Hanci. Mame Omizi si fiicele ei nerecunoscute. Mai nou grupul Bivolaru (i.e. MISA) paraseste Bucurestiul in tromba fugind din calea adevaratului cutremur ce va sa vina pe 6 noiembrie . Se pare ca intr-una din sedintele Lui de lucru Dumnezeu le-a dezvaluit intentiile Lui de purificare/pedepsire a Romaniei.

Stau in metrou, dimineata de DUPA si ma balanganesc printre alte mecanisme umane catre jobul nostru de toate zilele. Citesc cu intermitente peste umarul celui din fata mea fragmente din “Libertatea”. Obicei detestabil (mai ales la ceilalti… :) caruia admittedly ii cad prada din cand in cand. Cu litere de schioapa pe prima pagina starea de spirit post-cutremur a romanilor “N-a fost cutremurul pe care-l asteptam cu infrigurare…” Dezamagire generala. Editorialistul, pensionarii din bloc, fotbalistul manelist de la FC Sapanta, vanzatoarea de la aprozarul din colt mare iubitoare de telenovele etc etc cu totii ne declaram dezamagiti de prestatia ultimului cutremur. Dupa isteria la care am fost expusi timp de doi ani de zile ne asteptam la ceva serios. Precum un orgasm amanat la nesfarsit si care odata venit ne insala asteptarile. O tristete post-coitus ne-a cuprins pe toti si umblam precum niste orfani in cautarea unei alte iluzii. Nostalgicii o tin intruna cu referinta ”77 bombanind “Unde sunt cutremurele de altadat?”

Curios este ca, desi observator lucid, sunt unul de-al lor, unul dintre

in-between

in-between
exista un sens al expresiei care, pentru mine, a fost mereu sinonim cu Paradisul si despre care n-am indraznit niciodata sa cred ca ar putea deveni realitate . ieri Dumnezeu s-a milostivit. de mine. de toti trei. ieri a fost cea mai fericita zi din viata mea. 

probabilitati

din orice dragoste iesi jupuit spunea HRP. so damn true. sansa ca doi oameni sa se indragosteasca unul de celalalt in acelasi timp e asa de rara incat e mai degraba un miracol cand se intampla. de cele mai multe ori cineva iubeste iar celalalt este iubit. de cele mai multe ori eu iubesc. m-am saturat sa repet comedia asta. stie cineva cum a SFARSIT Sisif, ca eu nu-mi amintesc?

un homosexual impotriva tolerantei

nu iubesc toleranta . si asta pentru ca urasc sa fiu tolerat. poate parea scandalos dar exista ceva fraudulos in ideea de toleranta – si anume faptul ca cineva tolereaza si cineva e tolerat. ca orice raport in care cineva e subiect iar celalalt exclusiv obiect e un raport impovarator. in ceea ce ma priveste eu nu ii tolerez pe heterosexuali. pur si simplu au aceleasi drepturi la autodeterminare ca si mine sau oricine altcineva. sper sa nu fiu inteles gresit. ceee ce propun nu este ca intoleranta sa regleze comportamentul social. doar ca, in sensul in care am folosit termenul de toleranta, opusul lui nu e intoleranta ci o indiferenta binevoitoare.

 

mi-am dorit dintotdeauna sa traiesc intr-o Romanie care sa nu ma priveasca. o Romanie in care sa ma pot plimba de mana cu iubitul meu fara sa intalnesc privirea aceea dispretuitoare sau dimpotriva ingaduitoare, toleranta – dar care deopotriva, ma obiectiveaza, ma incremenesc intr-o definitie, intr-un cuvant fara viata. o Romanie a carei privire sa alunece pe langa mine si in care sa ma pot bucura de
simplitatea anonimatului. o Romanie pentru care sa nu exist. o Romanie care sa ma lase in pace. o Romanie care sa nu ma tolereze.

de ce scriu toate astea? pentru ca deunazi, unul din bloggeri (i.e http://www.weblog.ro/prometeu ) era scandalizat de ideea unei parade gay aici in Romania. pus la colt de open-minded people s-a aparat ca are si el dreptul la o opinie. numai ca atunci cand spui ca “…sodomia omoara Romania…  prima parada sodomita din Romania… luati legatura cu deputatii si senatorii circumscriptiilor dvs., precum si cu Primaria Bucurestiului , sa impiedice desfasurarea acestui eveniment scarbos pe strazile Bucurestiului… ” nu te mai afli in registrul opiniei ci in cel al activismului, instigarii. poate fi legitim in demersul lui, deocamdata nu e relevant, insa cu siguranta a parasit terenul dubitativ al opiniei.

ei bine, ce l-as intreba eu pe dl. Prometeu e daca el tolereaza pianistii? sau vegetarienii? budhistii? filatelistii? sindicatul Fratia? fanii lui Michael jackson? culturistii? etc cu siguranta ca-mi va spune ca NU. imi va spune ca raporturile dintre ei nu sunt reglate de binomul toleranta/intoleranta. bingo. este exact ceea ce isi doreste un gay. sa nu fie privit. sa nu fie transformat intr-un obiect al intolerantei sau dimpotriva al tolerantei celorlalti. marea ironie (si ceea ce nu intelege bloggerul nostru ) este insa ca pentru a obtine toate astea e nevoie sa fie galagios mai intai. sa nu lase Romania in pace pana nu-l va accepta asa cum este, acolo in mijlocul ei si nu ascuns, zidit in propria-i locuinta, asa cum cere dl. Prometeu. cat despre multtrambitatul “eu n-am nimic cu ei dar… ” sa fim seriosi. sunt sigur ca trecand pe langa o alta manifestatie cu a carei cauza nu e de acord (e.g. aparatori ai drepturilor  animalelor, feministe, membri MISA whatever ) lor nu o sa le spuna “n-am nimic cu voi numai ca fiti voi insiva la voi acasa…”

anyway, to cut a long story short… dizertatia mea vine de fapt din urmatorul sentiment. toata viata mea m-am simtit un om normal in ciuda alteritatii mele. nu e de mirare ca ma incearca mania in fata intolerantei. in aceeasi masura insa ma incearca frustrarea cand devin obiectul tolerantei prietenilor si confratilor mei. sentimentul meu nu e departe de cel al unui pianist sau vegetarian care afla ca, stupoare, este tolerat!… ma umfla rasul. e de un absurd grotesc si deopotriva trist. ca sa nu mai spun ca mi se pare piezis sa fiu tolerat, uneori, de oameni inferiori mie (iertat fie-mi hybrisul identitar)…

complicatii identitare

o ultima anomalie pe care o intruchipez de vreo

Seherezada

ma tem ca in ultimul timp n-am un negot infloritor cu mitul Seherezadei. am obosit sa ma povestesc si Seherezada din mine s-a hotarat sa moara . nu pentru ca ar fi sinucigasa din fire ci din prea multa lehamite si dezamagire . stiu ca nu existi decat in masura in care esti povestit insa m-am saturat sa-mi las propria ontologie pe mana altora. e umilitor sa nu existi dar e si mai umilitor sa insisti in nefiinta. va doresc fiintare placuta.

ucis

pana la marginea agoniei si inapoi. inapoi nu exista. infidelitatea celui iubit nu vinde bilete dus-intors catre iad…

( P.S. cer iertare “admiratorului” meu pentru absenta -mi indelungata. scrisul, fie el si terapeutic nu-mi e de mare ajutor zilele astea. )a

blestem

 ”Sa iubesti inseamna sa-i dai celuilalt, cu propriul tau consimtamant , o putere
infinita asupra ta… “  Pascal Bruckner

despre ce NU e viata…

habar n-am despre ce e viata. am doar vagi intuitii. si uneori mi se intampla sa stiu despre ce nu e. de exemplu, in my humble opinion, nu este despre job. urasc filozofia asta de data recenta care vrea sa ma definesc prin jobul meu, prin compania unde lucrez, prin functia pe care o detin in mai stiu eu ce schema aiuritoare de personal, prin ceea ce fac mai degraba decat prin ceea ce sunt. urasc zeii astia noi care au transformat ceea ce ar trebui sa fie un mijloc intr-un scop in sine. toata vorbaria asta a prietenilor mei care se coteaza la bursa locurilor de munca si se valorizeaza functie de firmele la care lucreaza. managerii astia care se asteapta sa ma realmente insor cu meseria mea, sa ma dedic in totalitate lor, full commitment, sa ma comport ca si cand jobul meu cel de toate zilele e tot ce mi s-a intamplat mai bun in viata asta.

imi place sa cred ca in momentul cand o sa kick the bucket si o sa parasesc lumea asta, modul in care o sa-mi justific existenta o sa fie nu prin joburile pe care le-am detinut ci mai degraba prin femeile si barbatii pe care i-am iubit, prin prietenii pe care viata s-a indurat sa mi-i ofere.

sper sa nu fiu inteles gresit. nu sunt un frustrat care arunca cu pietre in strugurii “acri” de peste gard, nu sufar de “sindromul mitocaniei resentimentare”  (vezi HRP). altfel spus, nu am nimic impotriva celor care vor sa faca o cariera atata timp cat ei controleaza procesul, nu am nimic impotriva celor care vor sa castige bani atata timp cat isi fac si timp sa-i cheltuiasca si atata timp cat nu-si vand sufletul. ceea ce mi se pare fraudulos este doar fenomenul asta de definire prin slujba… ca si cand jobul n-ar fi doar o PARTE a identitatii tale ci TOTUL.

inca o data, nu stiu prea bine despre ce e viata. pentru mine e ca un GAME pe care esti nevoit sa-l joci. si chiar daca nu poti sa-i intrevezi sensul uneori poti sa-i descoperi parte din reguli… din nivele…din personaje etc … pentru  mine viata este despre cum sa fii o persoana de o anumita calitate, despre caracter, despre cum sa te improve yourself… irrespective of the place you live in, your upbringing, your estate, your gender, your race…. your job…

 

future

on the prowl. looking for a new job. first interview in five years. the manager asks me about my future plans and where I see myself in five years? I barely know what I’ll be doing in five days let alone five years. consequently he must have been surprised with my answer/ approach : “SIX FEET UNDER?”…:)

p.s. by the way, I didn’t get the job

paradox

Singurul lucru în care nu m-am ratat: ratarea însasi. Asta mi-a reusit de minune .

mediocritatea

Morala: un cacat daca ar capata, prin reducere la absurd, constiinta de sine tot cacat ramâne. Sau cum ar spune acelasi Horia, un cacat cu constiinta fragrantei sale fie si într-o poiana de narcise tot cacatul ala e.

aberatii

dau numere de inventar la îngeri si-i prind de aripi cu bolduri azilele-s pline de oameni ca mine cangurul nu mai iese din casa mâna ta joaca inocent cu parul meu lupte greco-romane fara sa simta primejdia dorintei mele din coapse moartea are dintii pusi viata-i stirba din nastere lepra din pântec se uita în ochii mei si tace magii plecati dupa melci s-au întors fabricile de orgasme au dat faliment someri suntem toti în arta lui Eros mi-am agatat sufletul într-un tufis de maracini si doare sângerarea lui târzie voi da în judecata exorcistul pentru demonul întors ce-mi bântuie tâmplele ude lupii nu vor sa se nasca si-mi sfâsie matele sapa galerii în carnea mea vie cumpar luciditate la bursa neagra cu pretul câtorva orgasme razlete de vina-i blestemul din coapse ce roade lumina din noi lasa-ti dumnezeul sa moara-n tacere destul zgomot face sângele lui când curge alina-i durerea batând si mai tare tarusul demonul îmi circula prin vene precum sângele cald urca scarile zgomotos si gâlgâie când si când peretii se lovesc de capul meu si-atunci tip precum sângele cald ucideti leprosii daca vreti sa va ascult vorbele voastre mieroase despre Isusul cel blând…

Ce simplu e sa fii inconsistent, sa ratacesti literaturizandu-ti nebunia… ce complicat e sa ti-o traiesti…

***
“The only completely consistent people are dead.”

Aldous Huxley

violul

Am gura plina de nisip si inima goala de Dumnezeu. Cerul sta calare pe mine si-mi taie respiratia cu greutatea lui uriasa. Trupul si-a încetat zvârcolirea pagâna si tace lipit de nisipul fierbinte. Daca n-ar fi durerea asta surda din anus , difuza, care pulseaza ca un ticait de ceas as crede ca nu mai sunt în viata. Marea-si vede netulburata de treaba ei ancestrala, dându-si obolul eternitatii. As vrea sa ma ridic dar trupul nu ma mai asculta. Stau încremenit cu fruntea îngropata în nisip precum o nevasta a lui Lot indecenta. Port înca pe umeri urma dintilor lui. Si-n stomac amintirea sarutului lui violent. Aud zgomote, semn ca plaja reîncepe sa capete viata si-mi spun disperat ca trebuie sa ma ridic. Sa tip. Sa strig dupa ajutor. Dar trupul mi-e o carpa iar mintea-i da tarcoale neputincioasa. Sunt blocat în mine precum o papusa stricata cu ochii cazuti înauntru. Socat de descoperirea facuta. De violul care te nasteucide în acelasi timp. MI-A PLACUT. Ochii mei privesc pe dinauntru scandalul nasterii mele din nou. Înca-i mai simt respiratia în ceafa. Si mirosul acela de mascul împlinit. Mi-este teama ca odata ridicat, verticalizat, redat omenirii voi fi aruncat inapoi in Istorie, inapoi in Timp. Readus din Orgasm în Plictis…

unfinished

Somn tulbure, intrerupt de vise. Ma urmareste intruna imaginea asta de santier parasit . De creatie neterminata. De lucru facut de mântuiala. Oare de ce s-a oprit Dumnezeu la mijlocul drumului? Din lipsa de material, din cauza calculelor gresite sau din Plictis? Ma tot întreb daca nu sunt blestemat si eu sa urmez în tot ceea ce fac (încep sa fac) gestul Lui întemeietor?! Pâna si în marele meu proiect – Pacatul – simt ca nu reusesc sa merg pâna la capat si ca ma ratez si aici. Pâna si în Pacat ma urmareste Imitatio dei. Lucrul facut pe jumatate. Damn…

revelatie /”suparat… suparat”

descumpanit. si in acelasi timp cumva eliberat. e atat de refreshing sa constati ca nu esti singur(ul). ca lumea e plina de ingeri disfunctionali monstri neadaptati mediocritati genialoide sfinti vulgari semidocti cinici pudibonzi flegmatici castrati aso aso … e asa o hyperinflatie de “suparati” prin weblogurile astea incat pentru cateva minute m-a ispitit sminteala de a ma converti la cumintenie. imi venea sa spun precum Cioran “m-am saturat sa denigrez Universul“. la ce bun cand toata lumea o face? la ce bun cand “orgoliul unicitatii” e acum un joc multiplicat si vandut in milioane de exemplare? la ce bun sa ingros randurile noului establishment, schismei devenita peste noapte Biserica dominanta? mi-a trecut insa repede. la ce bun TOTUL? la ce bun sa te singularizezi anyway? la ce bun cand viermele zeu ne asteapta pe toti regardless …

***
“Nimic mai conformist in zilele noastre decat sa fii non-conformist” Pascal Bruckner
 

suspendat

Travelling back and forth. navetist intre doua povesti de dragoste. Intre doua identitati. Marea drama, ca sa citez iarasi excesiv, este ca lucrurile pe care le iubesc nu se iubesc intre ele. Prin urmare, incerc sa tin cele doua povesti la oarecare distanta una de cealalta… incerc sa mentin echilibrul asta fragil… sa nu ma misc…  sa nu schimb nimic… incremenit in proiectul asta absurd intru fericirea tuturor… Traiesc sub semnul unui provizorat pe care as dori sa-l eternizez.
Dar nu e oare asta viata? In between… o paranteza… un interval… suspansul… incertitudinea… saltul mortal dintre trapeze… care nu se mai termina…. nu se mai termina…
 
“It’s not so much that we’re afraid of change or so in love with the old ways, but it’s that place in between that we fear…It’s like being between trapezes. There’s nothing to hold on to.” – Marilyn Ferguson

not yet

…exista ceva de exhibitionist in gestul asta de “write and go public”… in ceea ce ma priveste inca am rezerve sa ma iau in serios… si totodata sa iau in serios jocul asta… inca lupt cu sentimentul bezmetic ca totul e superfluu (inclusiv scrisul)… inca functioneaza cenzura ridicolului… sau mai bine zis ridicola cenzura a ridicolului… inca nu sunt pregatit sa-mi pun intestinele sufletului meu (puah… ) la dispozitia tuturor… ia poftiti doamnelor si domnilor… puteti arunca cu pietre si omori ca-n vremuri vechi veterotestamentare… ia poftiti neamule… suflete noi… de calcat in picioare… proaspete, zemoase… tocmai scoase din teascul (in)adecvarii la viata asta… nu ratati ultima achizitie a Circului internetistic…. ultimul monstru… ultimul mutant… caravana tocmai trece prin fata casei voastre… uitati-va… tocmai scrie… uitati-va …. tocmai citeste…

   
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro